Vântul șuiera în acea noapte, zguduind geamurile de la Stația de Pompieri #14. Eram la jumătatea turei, sorbind dintr-o cafea deja călduță, când Joe, colegul meu, a intrat în cameră. Avea același zâmbet ștrengăresc pe față.
„Omule, chiar bei asta? Mocirla aia îți va distruge stomacul,” a glumit el, arătând spre ceașca mea.
„E cofeină, Joe. Face treaba. Nu te aștepta la miracole,” i-am răspuns, zâmbind.
Joe s-a așezat la birou, răsfoind o revistă. Afară, străzile erau neobișnuit de liniștite, genul de calm care îi face pe pompieri să fie mereu în alertă. Apoi, am auzit un plânset slab, abia perceptibil în vuietul vântului.
Joe a ridicat o sprânceană. „Ai auzit asta?”
„Da,” am spus, ridicându-mă deja din scaun.
Am ieșit în frig, vântul rece pătrunzându-ne prin jachete. Sunetul venea din apropierea ușii din față a stației. Joe a observat un coș mic ascuns în umbrele nopții.
„Nu se poate,” a murmurat, grăbindu-se spre coș.
Înăuntru era un bebeluș mic, înfășurat într-o pătură uzată. Obrajii îi erau roșii din cauza frigului, iar plânsetele erau slabe, dar constante.
„Doamne…,” a șoptit Joe. „Ce facem acum?”
M-am aplecat și l-am ridicat cu grijă. Era atât de mic și de fragil. Degetele lui minuscule s-au strâns în jurul degetului meu, și în acel moment am simțit ceva schimbându-se în mine.
„Sunăm la Protecția Copilului,” a spus Joe, vocea lui trădând emoția.
„Da, desigur,” am răspuns, dar ochii mei nu se puteau desprinde de micul suflet din brațele mele.
În zilele și săptămânile care au urmat, gândul la bebeluș nu mi-a dat pace. Protecția Copilului l-a numit „Băiatul Doe” și l-a plasat în grija asistenților maternali. Găseam mereu pretexte să sun și să întreb despre starea lui.
Joe și-a dat seama. Într-o zi, s-a așezat în fața mea, privindu-mă direct. „Te gândești serios la asta? La adopție?”
„Nu știu,” i-am răspuns, deși inima mea deja știa răspunsul.
Procesul de adopție a fost unul dificil, plin de hârtii și interviuri. Fiecare pas părea un test pentru a-mi dovedi că sunt suficient de bun. Un pompier singur care vrea să adopte un copil? Mulți m-au privit sceptic.
După luni întregi de emoții și îndoieli, am primit acel apel: eram oficial tatăl lui.
L-am numit Leo, pentru că era puternic și hotărât, asemenea unui mic leu. Prima dată când mi-a zâmbit, am știut că decizia fusese cea corectă.
Viața alături de Leo era un haos minunat. Diminețile erau mereu grăbite, iar Leo insista să poarte șosete diferite „pentru că dinozaurii nu se uită la culori.” Cine eram eu să contrazic o asemenea logică?
„Tati, ce mănâncă un pterodactil?” întreba el, cu lingura suspendată în aer.
„Pește, cred,” îi răspundeam, râzând.
Seara, poveștile înainte de culcare erau momentele noastre preferate. Leo corecta adesea detaliile din povești, mai ales când era vorba despre dinozauri.
„T. rex-ul nu putea să alerge după o mașină, tati. Era prea mare,” spunea el, sigur pe el.
Dar nu totul era ușor. Nopțile când Leo avea coșmaruri sau când trebuia să jonglez între turele lungi de la stație și ședințele cu părinții erau dificile. Totuși, fiecare provocare mă făcea să-l iubesc mai mult.
Apoi, într-o seară liniștită, în timp ce construiam un parc de dinozauri din carton, un ciocănit la ușă ne-a întrerupt.
„Mă duc eu,” i-am spus lui Leo, ștergând lipiciul de pe mâini.
Am deschis ușa și am găsit o femeie. Avea fața palidă, părul prins într-un coc dezordonat și ochii plini de lacrimi.
„Pot să vă ajut?” am întrebat, surprins.
Ea a privit dincolo de mine, spre Leo, care stătea curajos în prag.
„Trebuie să-mi dai copilul înapoi,” a spus ea, vocea tremurând.
Mintea mi s-a întunecat. „Cine sunteți?” am întrebat, încercând să-mi controlez furia și confuzia.
Ea a ezitat, lacrimile curgându-i pe obraji. „Sunt mama lui biologică. Te rog, vreau doar să-l văd…”
Decizia ce urma să o iau avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.
