Avem 65 de ani și, pentru prima dată în viața noastră, ne întrebăm: copiii pentru care ne-am sacrificat totul nu mai au nevoie de noi. Cei trei copii, cărora le-am oferit timpul, energia și resursele noastre, au primit tot ce și-au dorit și, pur și simplu, ne-au lăsat în urmă. Fiul nostru nici măcar nu răspunde la telefon când îl sunăm.
Uneori ne gândim: oare niciunul dintre ei nu ne va întinde un pahar cu apă la bătrânețe?
M-am căsătorit la vârsta de 25 de ani. Soțul meu, Alexandru, era colegul meu de clasă și m-a curtat mult timp. A intrat chiar și la aceeași universitate doar pentru a fi aproape de mine. La un an după nunta noastră modestă, am rămas însărcinată și s-a născut prima noastră fiică.
Alexandru a fost nevoit să renunțe la facultate pentru a începe să lucreze, iar eu am luat o pauză academică pentru a avea grijă de copil.
Au fost vremuri grele. Alexandru muncea neîntrerupt, iar eu încercam să fiu o mamă bună și, în același timp, să-mi termin studiile. Doi ani mai târziu, am rămas din nou însărcinată. Am fost nevoită să trec la studii cu frecvență redusă, iar Alexandru muncea și mai mult pentru a ne susține familia.
Cu toate dificultățile, am reușit să creștem doi copii: fiica noastră cea mare, Sofia, și fiul nostru, Andrei. Când Sofia a început școala, mi-am găsit un loc de muncă în domeniul meu, iar viața a început să se îmbunătățească. Alexandru avea un serviciu stabil și bine plătit, iar noi ne-am amenajat propriul cămin. Dar, tocmai când am început să simțim o ușurare, am rămas însărcinată din nou.
Nașterea celui de-al treilea copil a adus noi provocări. Alexandru lucra din ce în ce mai mult pentru a întreține familia, iar eu m-am dedicat complet creșterii mezinei, Ana. Nu știu cum am reușit, dar încetul cu încetul ne-am recăpătat echilibrul. Când Ana a început școala, am simțit în sfârșit o ușurare.
Dar greutățile nu s-au oprit aici. Sofia, abia intrată la universitate, ne-a anunțat că vrea să se căsătorească. Nu am descurajat-o, pentru că și noi ne-am căsătorit tineri. Organizarea nunții și ajutorul pentru achiziționarea unei locuințe au epuizat o parte importantă din economiile noastre.
Apoi, Andrei și-a dorit propria locuință. Nu am putut să-l refuzăm, așa că am făcut un împrumut pentru a-l ajuta să-și cumpere un apartament. Din fericire, și-a găsit repede un loc de muncă bun într-o companie prestigioasă, ceea ce ne-a adus o oarecare liniște.
Când Ana era în ultimul an de liceu, ne-a spus că visează să studieze în străinătate. Am făcut tot posibilul să strângem banii necesari și am reușit să o trimitem la facultatea dorită. Ana a plecat, iar noi am rămas singuri.
Cu timpul, copiii ne-au vizitat din ce în ce mai rar. Sofia, deși locuia în același oraș, trecea pe la noi doar ocazional. Andrei și-a vândut apartamentul, s-a mutat în capitală și venea și mai rar. Ana, după absolvire, a decis să rămână în străinătate.
Le-am oferit copiilor noștri totul: timpul nostru, tinerețea noastră, economiile noastre. Iar acum, suntem ca niște străini pentru ei. Nu le cerem ajutor sau sprijin financiar. Vrem doar să ne sune din când în când, să ne viziteze, să ne întrebe cum suntem.
Dar se pare că acele vremuri au trecut. Acum mă întreb: poate că a venit momentul să nu mai așteptăm și să începem să trăim pentru noi înșine? Poate că, la 65 de ani, merităm să ne bucurăm de puțină fericire – o fericire pe care am pus-o întotdeauna pe ultimul loc?