Într-o zi obișnuită, viața mea s-a schimbat complet. O fetiță pierdută, tremurând de frig, stătea singură sub un copac, iar nimeni nu părea să o caute. Nu știam atunci, dar întâlnirea noastră avea să fie începutul unei povești care mi-a transformat întreaga existență.
Aveam 42 de ani și duceam o viață liniștită într-un sat mic. Lucram la bibliotecă, seara tricotam sau mă uitam la seriale, iar singurul meu companion era motanul Barsik. După un divorț dificil și fără copii, mă obișnuisem cu singurătatea. Dar în ziua aceea, când am văzut-o pe fetița mică, îmbrăcată prea subțire pentru vremea rece, mi-am dat seama că nu puteam trece nepăsătoare.
— Cine ești, fetițo? Unde îți sunt părinții? — am întrebat, apropiindu-mă încet.
Ea nu a răspuns, doar s-a strâns și mai tare în jacheta ei subțire. Ochii mari și speriați m-au făcut să-mi dau seama că era complet singură.
— Te-ai pierdut? — am încercat din nou.
Tăcere. Doar buzele îi tremurau.
— Hai cu mine, draga mea. O să te încălzești, bem un ceai și vedem cum te putem ajuta.
A acceptat cu un mic gest din cap. Am luat-o de mână și am pornit spre casă. Deși era firavă, simțeam că în ea se ascundea o forță imensă.
Odată ajunse, i-am dat o pătură groasă, am aprins soba și i-am făcut un ceai cald. Barsik, care de obicei nu se apropia de străini, s-a urcat imediat în brațele ei, torcând ca un motor de tractor.
— Se pare că i-ai plăcut! — i-am spus, încercând să o fac să zâmbească.
— Mă cheamă Sonia, — a spus ea, cu o voce abia auzită.
— Câți ani ai, Sonia?
— Cinci… cred.
— Știi unde locuiești?
A clătinat din cap. M-am uitat lung la ea, simțind un nod în stomac. Nu era doar pierdută. Era abandonată.
În acea seară, după ce am pus-o la culcare, am sunat la poliție și la autoritățile locale, sperând că cineva o caută. Nimeni nu raportase dispariția vreunei fetițe. Zilele au trecut, apoi săptămânile. Sonia a început să vorbească mai mult, să râdă, să se joace cu Barsik și să mă ajute prin casă. Dar despre trecutul ei nu voia să spună nimic. Sau poate că nu-și amintea.
Într-o seară, în timp ce desena la masă, am luat o decizie.
— Sonia, — i-am spus cu emoție. — Vrei să rămâi aici, cu mine? Să fim o familie?
Ea s-a oprit din desenat, strângând creionul în mână. Ochii ei m-au privit cu teamă, dar și cu o speranță timidă.
— Chiar pot?
— Da, draga mea. Te voi adopta, vei fi fiica mea.
— Și pot să-l iau pe Barsik?
Am râs, iar lacrimile mi-au umplut ochii.
— Sigur că da.
Sonia a venit și m-a îmbrățișat strâns, iar eu am știut că am făcut alegerea corectă.
A urmat un drum lung, plin de acte, interviuri și birocrație. Dar în final, tot ce conta era că Sonia avea o casă și o mamă. Iar eu, după atâția ani de singurătate, în sfârșit aveam un motiv să zâmbesc în fiecare dimineață.
