— Mirela, tot e bine!
— Crezi, Gabi?
— Sunt sigur!
— Eu am o întrebare: de ce dintre toți cei cărora le-am donat organele a venit la noi doar acest domn, Cristian?
— Poate așa a vrut fiul nostru… a răspuns soțul meu.
— Mai mult ca sigur. Puteai să vorbești mai frumos cu el! i-am zis eu lui Gabi.
— Păi am crezut că s-a întâmplat ceva… Auzeam discuția din pat și nu știam ce e.
— Da… Uite, vezi, uneori aparențele chiar înșală!
— și nu ne-a lăsat nici măcar un număr de telefon…
— La ce bun?! Gabi, domnul Cristian nu e băiatul nostru!
— Nu e, dar parcă așa am simțit… Că prin el a vorbit Dani…
După accident, soțul meu intrase într-o depresie destul de puternică. într-o primă fază, refuza să vorbească, accepta cu greu faptul că e neputincios – a stat ceva timp la pat, cu piciorul -, că e la mâna mea, cum ar veni. După aceea, și-a mai revenit puțin, însă tot nu-și putea lua
gândul de la cumplita întâmplare. Apoi a apărut acest domn Cristian. și tulburarea și-a făcut iar loc în sufletul lui. A transformat sosirea lui într-o adevărată psihoză. Iar mie îmi era din ce în ce mai greu să-l suport așa lângă mine…
— Gabi, devenim mai puternici atunci când ne și dorim lucrul acesta!
— Mi-e dor de Dani, Mirela… Ce pot eu face?
— și mie îmi este dor, a trecut aproape un an, dar crezi că a venit timpul să murim și noi?
— Oricum am murit atunci…
— Dar eu ce rol mai am? Eu sunt vie, am 47 de ani, vreau să trăiesc cu bărbatul meu… E mai bine să ne internăm amândoi la nebuni? Vrei asta?
— Nu mai are nimic niciun rost…
— Ba are, Gabi! Sufăr la fel de mult, crede-mă! Ba chiar mai mult ca tine! Nu mai sunt nevasta nimănui, ci asistentă medicală, infirmieră, femeie de serviciu, psiholog de serviciu… Orice, numai femeie nu!
Trebuia să-mi vărs oful și să-i spun în față tot ce am de spus. Dar nu l-a ajutat cu nimic. Dimpotrivă, s-a afundat din ce în ce mai tare în deprimare, până când, într-un final, l-am internat într-un spital. Gabi nu mai avea control asupra stărilor sale, aiura, era când lucid,
când incoerent. Când m-am văzut sin-gură acasă, credeți-mă, am zâmbit pentru prima oară după multe, multe luni. Ultima dată o făcusem când am conversat în pragul ușii cu domnul Cristian… Da, domnul Cristian. Ce mai făcea oare? Unde era? Mai trăia? Ii era bine? Îmi auzea gândurile? — Sigur că m-am gândit din acel moment la dumneavoastră… — Era firesc… i-am zis.
Incredibil, dar adevărat. Am dat nas în nas cu el într-o altă dimineață, mai puțin aspră, aș spune dulce chiar. Eu mă duceam cu mâncare la soț, el avea niște analize de luat. Am intrat în vorbă și am avut curajul să-i spun că m-a tulburat vizita lui la mine și că m-am gândit mult la el. Curios, și el încerca aceleași trăiri.
Fără să intrăm prea mult în amănunte, ne-am rezolvat treburile – eu m-am dus la Gabi, el și-a luat rezultatul analizelor -, apoi am stabilit să ne întâlnim. Nu ne-am propus să avem o relație, dragostea nu ți-o propui, nu ți-o programezi. Voiam să mă detașez de ideea că în el se afla un organ al copilului meu, mi se părea tare ciudată chestia în sine.
Dar, până la urmă, inima era a lui. Iar mie inima lui îmi plăcea. și mintea. și singurătatea lui. Dar mai ales întâlnirea dintre singurătățile noastre. Așa am ajuns, printr-o întâmplare dramatică, să ajung la una fericită. Să iubesc din nou, să mă vindec de tristețea acumulată în ultimul an și să îl simt lângă mine – știu, e greu de înțeles – și pe fiul meu. Nu am putut cere niciodată mai mult de-atât!
